De la redacție
Interzicerea prostituției - Între libertate și constrângere (Partea 3)
Revoluția își devorează copiii
Publicat pe 4 noiembrie 2013 de Wiegand Grafe la Feministisches Institut Hamburg
Ce contraatac puternic. Nouăzeci de celebrități și o multitudine de prim-semnatari, majoritatea cu studii academice, susțin un apel restaurator al revistei „Emma” împotriva încercării lucrătoarelor sexuale de a participa la succesele revoluției sexuale. Textul integral și lista susținătorilor pot fi găsite la http://www.emma.de/hefte/ausgaben-2013/novemberdezember-2013/appell-gegen-prostitution/.
Apelul este îndreptat împotriva Legii Prostituției intrate în vigoare în 2002, care reglementează statutul juridic al serviciilor sexuale pentru a îmbunătăți situația lucrătoarelor sexuale. Prin aceasta, s-a depășit evident măsura de libertate care poate fi acordată unei minorități ce se comportă constant altfel decât consideră corect pionierii emancipării. Acestui lucru trebuie să i se opună rezistență cu forță. Certitudinea de a fi de partea corectă din punct de vedere moral cu acest apel a dus, evident, la faptul că autoarele nici măcar nu au încercat să facă dreptate realității complexe prin argumentația lor. Apelul este un model de demagogie în care termeni cunoscuți, opinii compatibile social, cerințe necesare și poziții de nesusținut sunt împletite atât de abil într-un postulat moral, încât, evident, chiar și cercetători consacrați și-au pierdut privirea de ansamblu și nu se mai întreabă ce legătură au, de fapt, sclavia și traficul de persoane cu acceptarea juridică a muncii sexuale. Când susținătorii legislației actuale sunt defăimați ca lobbyiști ai traficanților de femei și așa-zise prostituate „voluntare”, iar traficul de droguri și arme este folosit ca termen de comparație, indignarea morală este atât de mare încât practic nu mai poți decât să semnezi. În tot acest timp, activiștii au uitat evident că ratele mari de profit în domeniile menționate se obțin doar în ilegalitate și că ar trebui să ne luăm curând adio de la ideea diviziunii muncii dacă am vrea să criminalizăm orice profesie în al cărei mediu se întâlnesc exploatarea, disprețul față de oameni și crima.
Este de presupus că majoritatea semnatarilor nu au experiență cu munca sexuală (nici ca prestatori, nici ca clienți) și că își extrag cunoștințele despre acest subiect doar din relatările mediatice actuale despre prostituție, care probabil au la fel de mult de-a face cu realitatea precum romanele cu medici cu activitatea din sistemul de sănătate sau un episod din Tatort cu munca poliției.
Cu toate acestea, ei se simt chemați să intervină masiv prin votul lor în viața altor oameni, fără a putea evalua consecințele. Dacă un om decide din nevoie să ofere un serviciu sexual, atunci orice formă de protecție a statului de drept ar trebui salutată și nu combătută. Dacă a fost o decizie voluntară, aceasta trebuie acceptată și nu pusă sub semnul întrebării prin insecuritate juridică. Dacă o lege este abuzată de infractori, atunci trebuie combătut abuzul și nu legea. Cei pentru care aceste corelații simple au devenit deja prea neclare nu ar mai trebui să se amestece în deciziile sociale, indiferent de cât de mare este „factorul lor de celebritate”, reputația lor științifică sau cât de importantă este funcția lor politică. Nu ajută la nimic nici invocarea realizărilor revoluționare, chiar dacă acestea sunt, fără îndoială, justificate.
În 1971, femei curajoase recunoșteau în „stern” că au făcut avort. Ele puneau astfel bazele unei inițiative care, sub sloganul „Pântecul meu îmi aparține”, cerea înapoi autodeterminarea asupra propriului corp și începeau o luptă lungă pentru legalizarea întreruperilor de sarcină. Activistele s-au opus unei majorități indignate care considera avortul o crimă, îl numea „lepădare” și vorbea despre uciderea vieții nenăscute. Femeile curajoase și susținătorii lor știau că, prin cererea lor, puneau dreptul la autodeterminare al femeii deasupra integrității vieții incipiente, marcată religios. Unul dintre cele mai importante argumente secundare pentru legalizare a fost acela că un avort efectuat ilegal crește considerabil pericolul pentru viața și sănătatea femeii, dar că nevoia în care femeile decid să facă acest pas nu poate fi compensată de nicio interdicție. Ele au eliberat discuția din strânsoarea religioasă, bazându-se pe descoperiri științifice și în cea mai bună tradiție a Iluminismului, și au reușit ca majoritatea societății să nu mai divinizeze o fertilizare reușită ca fiind începutul vieții.
În 2013, fosta avangardă a revoluției sexuale se simte chemată să se opună femeilor curajoase care cer de mult timp o legalizare a muncii sexuale și să își aroge dreptul de a decide asupra corpului lucrătoarelor sexuale. Aici s-ar putea folosi cu impact mediatic lozinca „Corpul tău ne aparține”. Activiștii care acționează acum ca cadre ale emancipării devin purtătorii de cuvânt ai unei majorități moralizatoare care consideră munca sexuală contrară naturii, o numește „prostituție” și nu își poate imagina sexul plătit decât ca pe un act de constrângere și violență. Împreună cu semnatarele, ei cer recriminalizarea serviciului sexual pentru a impune viziunea lor despre morală și egalitate de gen. Ei vor prin demersul lor să limiteze crima traficului de persoane și acceptă cu bună știință faptul că privarea de drepturi și pericolul pentru prestatori cresc considerabil dacă munca sexuală mai poate fi practicată doar în ilegalitate. Purtați de certitudinea lor cvasi-religioasă, ei încearcă să influențeze majoritatea societății pentru a aboli o legislație vizionară, pentru a condamna munca sexuală ca pe vremuri și pentru a pune proletariatul sexual la locul lui. Revoluționarii, după marșul lor prin instituții, au ajuns acum în centrul societății, s-au instalat confortabil și judecă de acolo acceptarea altor proiecte de viață. Din această poziție, este de neconceput ca cineva să aleagă un job în serviciile sexuale, deoarece cine vrea să se prostitueze poate deveni jurnalist, cercetător, actor sau politician.
Sursa: http://www.feministisches-institut.de/wp-content/uploads/2013/11/DieRevolutionfrisst.pdf
**************************************************************************************
Sex, bani și apropiere, sau: Ce au feministele, de fapt, împotriva prostituției?
Publicat pe 6 noiembrie 2013 de Lucas Schoppe pe Cuncti.net, anterior pe mau tau
El să nu „uzeze excesiv acest subiect, care nu aparține celor mai centrale preocupări ale mișcării pentru drepturile bărbaților, iar bashing-ul bine meritat la adresa lui Alice Schwarzer este distractiv doar într-o măsură limitată pe termen lung.”
Asta scrie Arne Hoffmann pe Genderama referitor la critica apelului lui Schwarzer de a „aboli” prostituția.
Este evident – a ancora cererea unui acces liber la prostituate ca preocupare centrală a unei mișcări politice ar confirma verdictul unui jurnalist american, conform căruia mișcarea pentru drepturile bărbaților ar avea de departe cele mai proaste instincte politice dintre toate grupurile pentru drepturi civile pe care le-a întâlnit vreodată („the single worst political instincts of any civil rights groups I have ever encountered”).
Cu toate acestea, apelul lui Schwarzer și al semnatarilor săi (Senta Berger, Margot Käßmann, Wolfgang Niedecken și mulți alții) atinge teme care sunt într-adevăr centrale pentru mișcarea bărbaților: întrebarea despre semnificația sexualității, prezumția generală că bărbații sunt violenți – și faptul că bărbații plătesc pentru femei. În acest context, aspectele critice ale apelului pot fi rezolvate destul de repede.
Traficanți de femei roșu-verzi și constrângerea voluntariatului
Într-un articol pe această temă, Schwarzer reușește performanța de a prezenta, pe de o parte, „cel puțin” fiecare al doilea bărbat, dar de fapt pur și simplu cât mai mulți bărbați posibil ca fiind clienți ai prostituatelor și, pe de altă parte, de a insista că „o lume fără prostituție” este realizabilă.
Acest lucru este evident utopic – nu este vorba despre abolire, ci despre interzicerea prostituției. Desigur, este de presupus că prin aceasta prostituția nu va dispărea, ci va fi pur și simplu împinsă în afara vizibilității. În Suedia, unde prostituția este interzisă și clienții – dar nu și prostituatele – pot fi pedepsiți aspru, unele rezultate indică faptul că acest lucru mai degrabă îngreunează situația prostituatelor decât să o îmbunătățească.
„Indiciile conform cărora sentimentul de siguranță al femeilor din prostituție s-a înrăutățit, precum și înrăutățirea situației migrantelor, sunt ignorate în Suedia în favoarea unui scop social mai înalt”,
scrie despre aceasta Ministerul german al Familiei și Femeilor.
„Și abolirea sclaviei era considerată o utopie nu cu mult timp în urmă.” În acest citat din apel, Schwarzer și semnatarii săi par să confunde condamnarea morală cu evaluarea faptică: faptul că pentru ei – spre deosebire de prostituatele însele – prostituția este echivalentă moral cu sclavia, nu înseamnă totuși că ea poate fi într-adevăr abolită la fel.
„Reforma Legii Prostituției din 2002, care se presupunea că va folosi celor aproximativ 700.000 de femei (valoare medie) din prostituție, poartă semnătura traficanților de femei și a lobbyiștilor lor.”
La astfel de propoziții, există îndoieli dacă semnatarii lui Schwarzer au citit textul măcar superficial înainte de a semna. La urma urmei, ei insinuează aici, fără nicio dovadă, că guvernul roșu-verde responsabil a fost cumpărat de traficanți internaționali de femei, oferindu-le astfel posibilitatea de a formula legi după bunul lor plac și de a le trece prin parlament.
„Sistemul prostituției degradează femeile la statutul de sex de vânzare (...).” Acest lucru poate fi susținut doar de cineva care înțelege actul sexual între femei și bărbați, indiferent de natura sa, ca pe o luare în posesie a femeii de către bărbat. În deplin acord cu aceasta, se cere o „dereglementare a traficului de femei și a prostituției” – ca și cum traficul de femei, care rămâne desigur interzis, ar fi fost „dereglementat” de guvernul roșu-verde. Evaluarea paușală a prostituției ca fiind cumpărarea femeii de către bărbat nu permite perceperea diferențelor dintre prostituția voluntară și prostituția forțată.
Dacă astfel poate fi într-adevăr prevenită prostituția forțată, este discutabil.
„După părerea mea, prostituția forțată se combate cel mai bine prin legalizarea prostituției, deoarece acest lucru ar limita piața neagră, ar aduce lumină în întunericul structurilor mafiote criminale și le-ar retrage acestora baza afacerii”,
scrie Adrian pe blogul Gay West.
Chiar dacă se admite că legalizarea prostituției a îngreunat raziile poliției în bordeluri și astfel ar putea favoriza și prostituția forțată ilegală, această problemă poate fi clarificată fără a interzice din nou prostituția în ansamblu (despre asta, de exemplu, Frankfurter Rundschau într-un text despre negocierile de coaliție).
Astfel, cererea de „abolire” a prostituției depășește clar limitele a ceea ce poate fi justificat faptic prin metaforele și comparațiile sale – Schwarzer, într-un alt text, chiar egalează prostituatele cu copiii abuzați sexual – și, de asemenea, prin cererile sale. Referirea la prostituția forțată este evident necesară, deoarece altfel cererea de interzicere a prostituției ar fi greu de justificat – totuși, este vorba despre prostituție în ansamblu, nu despre constrângerea deja ilegală.
Dar ce anume au Schwarzer și semnatarii săi împotriva prostituției?
Bani contra apropiere, sau: De ce nu se poate plăti bine pentru sex cu dividendul patriarhal
Întrebarea devine cu atât mai interesantă cu cât unele aspecte ale prostituției ar trebui, de fapt, să îi placă unei feministe mizandre. Bărbatul plătește aici pentru apropierea unei femei – „apropiere” nu înțeleasă într-un sens emfatic-sentimental ca întâlnire a sufletelor, ci totuși ca apropiere fizică. Din perspectiva politicii masculine, acest aspect al prostituției este mai degrabă descurajant (și pentru mine personal, acesta a fost, de altfel, un motiv pentru care nu am mers niciodată la prostituate).
La urma urmei, nu există niciun motiv rezonabil pentru care corporalitatea, apropierea, atenția unui bărbat ar trebui să valoreze mai puțin decât corporalitatea, apropierea sau atenția unei femei. Dacă îmi doresc și pot experimenta apropierea de o femeie, atunci apropierea mea față de ea este o contraprestație complet suficientă – nu văd niciun motiv pentru care ea sau eu ar trebui să mai avem, pe lângă aceasta, alte pretenții de compensare. Faptul că bărbații trebuie să plătească pentru apropierea femeilor este un aspect al prostituției care o poate face înjositoare pentru bărbați – este ca și cum o femeie ar trebui să fie despăgubită pentru faptul că suportă apropierea fizică a unui bărbat.
Aici, însă, prostituția se încadrează evident bine în formele tradiționale de inițiere a relațiilor. Faptul că bărbatul trebuie mai întâi să plătească, de exemplu să invite femeia la o întâlnire, este o normalitate tradițională de care încă mai sunt atașați mulți bărbați și femei și astăzi. Acest lucru este ușor de explicat prin recursul la considerații de psihologie evoluționistă: bărbatul ar trebui, așadar, pentru a fi luat în considerare ca partener de către o femeie, să își demonstreze mai întâi disponibilitatea și capacitatea de a avea grijă de femeie – și de posibilii urmași – și de a nu-și investi mijloacele disponibile doar pentru sine.
Astăzi însă, când astfel de alocări clare ale comportamentului de gen și-au pierdut de mult funcționalitatea, așteptarea ca bărbatul să plătească pentru amândoi capătă un alt caracter – cel puțin dacă depășește punerea în scenă pur ludică a rolurilor tradiționale. Această așteptare sugerează acum că apropierea și atenția bărbatului nu pot fi suficiente ca echivalent pentru apropierea și atenția femeii, ci că femeii i s-ar cuveni o compensație suplimentară.
Dar de ce structurile în care bărbatul are implicit o valoare mai mică decât femeia și trebuie să compenseze acest lucru prin efort financiar nu sunt atractive pentru feministele mizandre?
Acest lucru poate fi explicat bine printr-un text care a apărut, întâmplător, aproape simultan cu apelul lui Schwarzer și care a fost deja subiect aici. Când Antje Schrupp explică ce a făcut-o să devină o persoană neprietenoasă și relatează ca justificare o experiență de la vârsta de paisprezece ani, ea recurge de fapt la un model literar foarte tradițional: cel al poveștii de inițiere.
Ea trăiește însă, ca să spunem așa, o inițiere pervertită, nu o intrare în lume, ci una în „patriarhat”. Spre deosebire de scriitoarele clasice precum Jane Austen, care au modelat iar și iar „a young lady’s entrance into the world”, la Schrupp consecințele acestei intrări sunt negative, nu pozitive. Ea nu câștigă prin faptul că se deschide lumii și lumea ei, ci pierde ceva – ca femeie și fată tânără ar fi fost deja completă, centrată în sine, dar violența patriarhală ar fi scos-o, ca să spunem așa, din punctul ei de echilibru.
Această fantezie a unei dominații masculine atotcuprinzătoare, care, de altfel, poartă trăsături narcisiste clare, marchează și apelul lui Schwarzer. Pentru ea și semnatarii săi este neinteresant să vorbească cu prostituatele însele, la fel cum nici diferențele dintre condițiile de viață ale prostituatelor forțate sau ale call-girls de lux, ale femeilor de pe strada drogurilor sau din prostituția ocazională nu par să îi privească. Prostituații bărbați sau clientele femei nu au ce căuta în acest tablou și sunt, în cel mai bun caz, menționați ocazional la marginea textului, din obligație. Prostituția este aici pur și simplu un prilej pentru a intona încă o dată vechiul cântec al dominației masculine.
Tocmai această ficțiune a unei violențe patriarhale atotcuprinzătoare fundamentează însă din nou pretențiile de compensare ale femeilor față de bărbați, care ar fi trebuit de mult abandonate în favoarea unei relații de gen egalitare. Deoarece femeile sunt prezentate într-o politică de gen inspirată de feminism drept victime ale unei dominări masculine care rămâne difuză, dar aparent de neclintit, și compensația care li se cuvine conform acestui fapt este, în principiu, infinit de mare. Pur și simplu nu este vizibil niciun punct în care „patriarhatul” și beneficiarii săi (în principiu toți bărbații) ar fi plătit destul pentru păcatul dominării lor.
Tocmai de aceea, feministele precum Schwarzer trăiesc probabil prostituția ca pe o provocare. Și aici bărbații trebuie să compenseze financiar femeile pentru faptul că se apropie de ele – aici însă compensația, oricât de mare ar fi, este în principiu limitată și rezultatul unor procese de negociere la care ambele părți participă voluntar.
De aceea, pentru Schwarzer și alții, gândul că există femei care se prostituează voluntar este atât de insuportabil – ele nu mai sunt atunci victime neajutorate ale dominării masculine, iar dacă bărbatul a plătit prețul convenit, atunci el a făcut destul și nu îi mai datorează nimic altceva. Tocmai acest lucru nu îl acceptă susținătorii unei interziceri a prostituției – chiar și atunci, și mai ales atunci când bărbatul a plătit, el nu și-a făcut datoria, ci trebuie, conform ideilor lor, să fie pedepsit suplimentar pentru faptul că, în calitate de beneficiar al dividendului patriarhal, și-a făcut o femeie disponibilă.
Cine anume este pervers aici, de fapt?
Cu toate acestea, prostituția nu este o profesie complet normală. Dacă o elevă ar spune la oră că dorința ei profesională este să fie „prostituată”, atunci profesorii ar reacționa probabil mai degrabă iritați decât să o sfătuiască, de exemplu, că acolo va cunoaște cu siguranță mulți oameni interesanți sau ceva asemănător. Totuși, ca profesor, nu am întâlnit niciodată niciun băiat a cărui dorință profesională să fie munca la salubritate sau în construcția de drumuri. Este de la sine înțeles că tinerii bărbați aleg aceste profesii și altele, posibil foarte periculoase pentru sănătate, nu din înclinație, ci din necesitate financiară. De ce este acest lucru atât de puțin scandalos față de prostituția feminină?
„Prin interzicerea prostituției s-ar ajunge la situația absurdă în care sexul este legal, câștigarea banilor este legală, dar legătura dintre cele două nu”,
scrie Adrian în textul său. Procese de negociere cotidiene complet normale devin aparent ilegitime imediat ce sexualitatea intră în joc, iar sexualitatea cotidiană devine ilegitimă imediat ce este integrată în procese de negociere. Acest lucru poate fi explicat doar printr-o imagine foarte neplauzibilă a sexualității.
Pe de o parte, sexualitatea este aici trăită, aparent în continuare și împotriva întregii educații sexuale din ultimele decenii, ca ceva păcătos și murdar – ca ceva care murdărește și relațiile de afaceri normale, care în alte contexte ar fi fără îndoială legale.
Pe de altă parte, sexualitatea poate fi aparent izbăvită de păcătoșenia ei – dacă apare ca ceva pur, nealterat, ca o întâlnire complet liberă a sufletelor. Această izbăvire îi este însă refuzată, desigur, dacă este integrată în procese de negociere cotidiene și plătită.
În acest fel, apelul este marcat de o imagine grosieră în alb și negru a sexualității, care oscilează între condamnare și sacralizare și ale cărei laturi sunt greu compatibile între ele. O abordare pragmatică, sobră a genurilor între ele este astfel aproape imposibilă. Acest lucru este cu atât mai grav cu cât apelul împarte ambele laturi ale sexualității curat între genuri – dacă sexualității masculine nu i s-ar atribui partea murdară, iar celei feminine partea pură, atunci ar fi greu de explicat, de exemplu, de ce clienții (bărbați) trebuie pedepsiți, dar prostituatele (femei) nu.
Semnatarii lui Schwarzer au, posibil, subiectiv motivul de a permite relații mai pline de iubire și respect între genuri. Susținerea unei interziceri a prostituției fundamentată mizandric nu contribuie cu nimic la aceasta, în mod evident. Mult mai logic ar fi să se accepte că niciunul dintre genuri nu este, în principiu, îndatorat la nesfârșit celuilalt – și că și dragostea, apropierea și sexualitatea pot fi, desigur, obiecte ale proceselor de negociere civile cotidiene, în care termeni precum corectitudinea și autonomia sunt mult mai importanți decât contrastele dintre păcat și sfințenie.
Una dintre cele mai crude și distructive legi germane pe care le cunosc stabilește condiții în care o mamă dobândește dreptul la plăți substanțiale din partea tatălui – nu doar pentru copii, ci mai ales pentru sine – tocmai prin faptul că separă arbitrar tații de copii și împiedică grija paternă pentru copii. Cunosc mulți tați și copii (inclusiv pe mine și pe copilul nostru) care suferă considerabil sub astfel de reglementări.
Prin faptul că s-a apropiat de femeie și a conceput un copil cu ea, un bărbat a devenit aparent obligat la compensații într-un mod care anulează toate considerațiile convenționale de corectitudine și reflecțiile privind binele copilului. Astfel de reglementări sunt cele care toarnă principiul bani contra apropiere în formă de lege și îl împing definitiv în perversiune.
Așadar, cine dorește într-adevăr să promoveze relații mai pline de iubire și respect între genuri are aici posibilități bune, diverse și valoroase de a acționa.
**************************************************************************************
Prostituția este o afacere
Publicat pe 10 noiembrie 2013 de Bernd Begemann în „Die Welt”
Bernd Begemann trăiește în St. Pauli și cunoaște mulți oameni din branșă. El consideră campania de interzicere inițiată de Alice Schwarzer ca fiind demagogică și totalitară.
Locuiesc în St. Pauli. Exact, acesta este cartierul prin care toți germanii buni trec cel puțin o dată în viață pentru a se comporta cu adevărat prost. Diferențe față de cartierul în care locuiți dumneavoastră? O, destule! De exemplu, un bărbat poate purta aici haine de femeie fără a fi bătut pentru asta de „bărbați adevărați”. Femeile pe care probabil le numiți „târfe” umblă pe aici la vedere, în loc să fie nevoite să se ascundă.
La un moment dat, le asculți fără să vrei conversațiile la brutărie, cumva se întâmplă să le asculți. Da, locuiesc în Pinneberg sau Winsen an der Luhe, da, sunt mândre de decapotabila lor neagră Golf GTI, nu, vecinii nu știu nimic. Unele au „făcut din hobby-ul lor o profesie”, altele au ales răul cel mai mic pentru că „nu aveau chef de alternative”. Auzi câteva povești amuzante, câteva povești triste. Puțină melancolie, puțină furie, puțină speranță. De fapt, exact ca și cum ai sta la discuții cu mecanici auto sau medici.
Dar acestea cu siguranță nu sunt femeile la care s-a referit Alice Schwarzer cu apelul ei „Emma” împotriva prostituției, nu? Probabil că da. În apelul ei, ea le numește pe acestea „așa-zisele prostituate 'voluntare'”. Deoarece, înțelegeți, aceste persoane sunt atât de afectate, speriate, traumatizate, încât nu li se poate recunoaște capacitatea de a lua decizii libere și nu trebuie lăsate sub nicio formă să vorbească pentru ele însele.
Asociațiile lor de interese, fondate și administrate de ele însele? Jucării fără voință în mâinile traficanților de persoane străini. Contribuțiile lor la discuții? Sunt blocate pe forumul Emma, deoarece, înțelegeți, amenință dezintegrarea feminismului. Femeia care s-a angajat să își elibereze surorile nu le poate suporta pălăvrăgeala deranjantă. Din acest punct, viziunea despre lume a lui Alice Schwarzer este un sistem ermetic închis și rigid exclusivist, comparabil poate cu cel al unui stalinist din anii 50: marele război a fost câștigat, acum era vorba despre împărțirea definitivă a lumii în prieteni și dușmani și despre tragerea Cortinei de Fier.
În timp ce un stalinist din acea vreme interpreta toate evenimentele mondiale ca parte a luptei de clasă „eterne”, doamna Schwarzer și cadrele ei pot înțelege lumea doar în cadrul structurilor patriarhale „eterne”. Acest lucru este extrem de reducționist, leneș intelectual și, în cazul apelului ei, totalitar față de foarte mulți oameni.
Mă revolt împotriva cuiva care nu îi acceptă pe vecinii mei din cartier ca pe niște oameni care acționează conștient, ci doar ca pe niște „victime” neajutorate, rămase în urmă, care trebuie conduse spre lumină. Da, asta îmi amintește de misionarismul forțat și crud al epocii coloniale, completat cu atitudinea binefăcătoare de care sunt legate acum „măsurile” de „limitare” și „abolire”.
În ultima vreme, doamna Schwarzer acționează ca – scuze, nu găsesc un cuvânt mai bun pentru asta – un demagog perfid. Ce face un demagog? Își ascunde agenda sub mantia compasiunii, a îngrijorării: în acest caz, îngrijorarea pentru bietele victime ale patriarhatului și, dacă e să credem subtitlul cărții sale, pentru onoarea națională (clasic!). Ce mai face un demagog? Se asigură că termenii nu mai înseamnă ceea ce au însemnat, ci de acum înainte ceea ce demagogul le atribuie.
Demagogul asigură o reinterpretare pe care o vinde publicului fascinat ca pe un fapt dat. Și, trebuie să admitem, acest din urmă lucru i-a reușit lui Alice Schwarzer într-un mod înfricoșător de temeinic. De la începutul eforturilor sale, mulți oameni din această țară văd multe lucruri altfel, „nu mai sunt siguri” și spun ceva de genul „trebuie să fie ceva adevărat la mijloc”. Nu mai vedem termenul „prostituție” ca până acum, ca parte a vieții. Nu, acum este ceva infernal. Câteva reinterpretări simple, repetate ritmic, au prins. Acestea sună astfel: Prostituția ESTE trafic de persoane. Prostituția ESTE sclavie (ce batjocură la adresa oamenilor care au trebuit și trebuie să îndure sclavia reală!).
Cu permisiunea dumneavoastră, voi reda acum ce înseamnă cuvântul „prostituție” pentru prostituații de stradă, târfele, bărbații și femeile de escortă pe care am avut privilegiul să îi întâlnesc: o afacere. Un schimb destul de simplu, clar și limitat în timp numit „Dă-mi o anumită sumă de bani și eu îți voi oferi atenție intimă în modul tău preferat”. Ambele părți o vor, ambele părți își văd de drum după aceea. Asta este prostituția, nimic mai mult și nimic mai puțin.
Când oamenii sunt amenințați, bătuți și forțați la actul sexual cu alte persoane, acest lucru este definit clar ca șantaj, vătămare corporală și constrângere. Ce interese ar putea urmări cineva numind aceste acțiuni criminale „prostituție”? Acest demagog vrea să declare o înțelegere drept o crimă. Deoarece omul din spatele demagogului, și asta trebuie să îi fie recunoscut, simte o repulsie reală față de acest proces, poate din motive emoționale, poate din motive ideologice. Dar acest om nu are dreptul să își impună durerea altor oameni care simt altfel. Nu are dreptul să disciplineze lumea după bunul plac personal. Spun „pfui” apelului anti-prostituție al revistei „Emma”, deoarece vrea să îi pună sub tutelă pe cei pe care pretinde că îi ajută.
Autorul este muzician și trăiește în Hamburg. Sursa: http://www.welt.de/debatte/kommentare/article121733732/Prostitution-ist-ein-Deal-kein-Verbrechen.html
**************************************************************************************
Prostituția: Își fac lucrătoarele sexuale munca cu plăcere?
Publicat de Antonia Baum pe 19 noiembrie 2013 în „FAZ”
Cum se poate ca toți să aibă o opinie atât de clară despre subiectul prostituției? Nu este mai degrabă înjositor să lucrezi pe nimic la casa de marcat a unui supermarket? Nu trebuie schimbat totul înainte de a aboli prostituția?
Așa-zisa dezbatere publică pe care Alice Schwarzer a convocat-o la Berlin pentru prezentarea cărții sale „Prostituția - un scandal german” a fost, conform denumirii, cu adevărat o glumă, o glumă de dictatoare pe care ești capabil să o pui în scenă doar dacă ești fie nebun, fie într-o stare de kamikaze dur. Este foarte plictisitor și deloc constructiv să o ocărăști pe Alice Schwarzer, și nu despre asta este vorba aici, dar povestea nu poate fi spusă fără Alice Schwarzer, deoarece ea este cea care vrea să salveze „prostituatele” (pe toate, fără distincție), care pentru ea sunt întotdeauna victime.
Înapoi la podiumul de joia trecută: acolo sus stau, așadar, alături de Alice Schwarzer, care, desigur, moderează discuția, patru oameni care sunt de acord cu opinia lui Schwarzer, și anume coautoarea cărții, o asistentă socială care conduce un centru de întâlnire pentru prostituate, o fostă prostituată și un comisar-șef de poliție judiciară - toți recrutați de Schwarzer pentru a-i spune lui Schwarzer opinia ei, ceea ce este pe cât de previzibil, pe atât de incredibil, deoarece în public stau atât de mulți oameni care au o opinie complet diferită, dar care nu au voie să fie auziți, deoarece prezentatoarea cărții este absolut sigură care este opinia corectă.
În timp ce, ăă, se discută, adică în timp ce se asigură reciproc pe scenă, unii din public intervin, câteva femei încearcă să atragă atenția purtând în fața lor un banner pe care scrie „Profesia mea îmi aparține”, dar sunt imediat evacuate de agenții de ordine pentru că au o altă opinie și nu trebuie să deranjeze monotonia de acolo de sus.
Găsire după cifre
Și acesta este, de fapt, punctul central de absurditate în dezbaterea despre întrebarea dacă prostituția ar trebui interzisă sau nu, dacă bărbații au voie să cumpere sex de la femei (căci Schwarzer se concentrează exclusiv pe acest model) și, în final, foarte simplu: dacă cineva consideră prostituția corectă sau greșită - da, punctul central de absurditate este că este vorba despre corect și greșit și despre a considera. Mai mult o chestiune de sentiment, așadar, cifre fiabile aproape că nu există, nici despre numărul prostituatelor care lucrează în Germania, nici despre originea lor, și prin urmare este greu de răspuns cine ce face, de ce și cât de voluntar.
Alice Schwarzer a aruncat până acum cu cifre remarcabile, despre care nimeni nu știe de unde le are de fapt: 90 la sută dintre prostituate ar vrea să renunțe, știe ea, în plus, tot 90 la sută din „carnea proaspătă” germană ar veni din Europa de Est și, în principiu, ar fi așa că „peste 90 la sută” dintre prostituate ar fi fost deja abuzate în copilărie. Această „găsire” extrem de hotărâtă este, așadar, trăsătura dezbaterii, precum și a confruntării de pe podium, care a fost inițial declanșată de cea mai mare grupare de „găsitori de opinii”, și anume prin semnarea apelului „Emma” împotriva prostituției de către celebrități. Deja atunci te întrebai dacă tu sau semnatarii nu mai înțelegeți lumea, căci de unde știu Margot Käßmann, Senta Berger, Maria Furtwängler și Frank Schätzing atât de sigur ce este corect și cum trebuie evaluată realitatea „prostituatelor”? Cum se reușește așa ceva?
Cine este de fapt „noi” și „ele”?
Căci dacă începi să te gândești la asta, aproape că îți crapă capul sub greutatea marilor întrebări: Există oameni care consideră prostituția o profesie normală? Da, există. Nu îi doare totuși, nu lasă asta urme? Ai voie măcar să decizi pentru un alt om că nu are voie să facă ceva pentru că ar putea suferi o daună? Ce este o daună, de fapt? Își fac lucrătoarele sexuale munca cu plăcere, voluntar, pentru că trebuie? Când poți numi voluntar ceea ce faci? Merge cineva voluntar la făcut curățenie? O activitate pe care trebuie să o faci pentru a câștiga bani mai este voluntară? Este munca, în general, ceva voluntar și nu ar fi mult mai consecvent și util dacă Alice Schwarzer ar cere venitul minim garantat necondiționat?
Dar asta nu i-ar trece niciodată prin minte lui Alice Schwarzer, care stă încă pe podium și, în colaborare cu invitații ei, ține o prelegere ex-cathedra, indiferent dacă pe marginile rândurilor stau și protestează membri ai „Asociației profesionale a serviciilor erotice și sexuale”. Ei au formulat contra-apelul „PROstituție” și cer participarea „lucrătoarelor/lucrătorilor sexuali” la procesele politice care se ocupă de tema prostituției. Ei nu vor nici o extindere a competențelor poliției, nici o criminalizare a clienților. Ei sunt pentru informare în loc de interdicție, pentru măsuri de formare continuă subvenționate de stat și pentru un tratament respectuos față de prostituate. În pliantul lor scriu: „Toată lumea vorbește despre noi, dar nimeni nu vorbește cu noi. (. . .) Nu suntem victime! Suntem oameni care și-au ales profesia prin autodeterminare, așa cum fac și alții.” Dar cine este acum exact „noi”? Nu se știe. Toate prostituatele? Toți cei care se numesc lucrătoare și lucrători sexuali autodeterminați?
În categoriile lui Schwarzer însă, astfel de femei, care stau acolo absolut intacte și puternice, nu sunt de conceput. Ele nu există, probabil se amăgesc în imaginația ei sau sunt afectate în alt mod, ceea ce este, desigur, o punere sub tutelă maximă a acestor femei, dar astfel de femei au voie, se pare, să fie puse sub tutelă, atâta timp cât servește super-scopului ideologic al lui Schwarzer: o lume în care bărbații nu au voie să plătească femeile pentru sex, ceea ce pentru ea este echivalent cu: bărbații nu au voie să cumpere femei, prin care prostituția este imediat plasată în vecinătatea iobăgiei.
Schwarzer vede în prostituție o manifestare deosebit de urâtă a patriarhatului, și nu se poate nega faptul că, atunci când este vorba despre sex și bani, este vorba întotdeauna și despre putere. Și este la fel de greșit să ignori această legătură potențial dăunătoare, pe cât este de greșit să insiști unilateral pe ea. Totuși, ea poate fi absolut valabilă pentru unele prostituate. Despre asta povestește asistenta socială de pe scenă în mod credibil și, spre deosebire de Schwarzer, și nuanțat: femeile cu care are de-a face în Stuttgart sunt sărace, tinere, nu rareori bolnave, vorbesc abia germana și sunt prostituate pentru că trebuie. Ea, asistenta socială, le-a povestit despre prostituate care făceau acest job pentru că voiau, iar acele tinere femei pur și simplu nu au putut să creadă asta.
Clienții sunt porci?
Comisarul-șef își descrie prostituata medie: are între 18 și 20 de ani și vine din Europa de Est. Apoi activistele PROstituție strigă din nou: Nu este așa, realitatea este alta. Chiar dacă nu sunt auzite în această seară, ele spun că prostituția nu este nici sclavie (o comparație ciudată, într-adevăr), nici trafic de persoane; dacă se întâmplă împotriva voinței femeilor, este vorba despre o infracțiune. Cum să negociezi despre asta fără a ști mai multe detalii? Ce gândesc prostituatele care stau dărâmate și dependente de droguri pe Kurfürstenstraße din Berlin și care în această seară nu sunt reprezentate deloc? Ce ar spune tinerele femei despre care a raportat asistenta socială?
Și aici din nou: un grup, o singură opinie și, desigur, cea corectă. O tânără femeie, spre deosebire de Femen, care stau în public ca susținătoare ale lui Schwarzer, nu își dă jos tricoul, ci pantalonii și aleargă cu posteriorul gol pe scenă, ceea ce duce la urale și huiduieli, iar după ce s-a căzut de acord destul de mult timp, cu scurte întreruperi, mai sunt permise câteva intervenții: Un bărbat în scaun cu rotile povestește că merge regulat la prostituate și că a experimentat de mai multe ori faptul că o prostituată l-a refuzat din cauza dizabilității sale, lucru în care el vede un act autodeterminat. El nu poate recunoaște mizeria descrisă pe scenă. Mai mult, el nu este un porc, mai mult, nu toți clienții sunt porci.
Problemele se numesc: sexism, rasism, sărăcie
Destul de exact contrariul ar dori Schwarzer să instaleze în viitor ca opinie în mințile acestei țări: clienții trebuie să fie ostracizați. Ostracizare - ce vocabular de ardere a vrăjitoarelor este acesta în statul de drept democratic în care trăim, așa cum subliniază Schwarzer neîncetat? Ea se uită de sus la bărbatul în scaun cu rotile și îi amintește complet grotesc că, în calitate de persoană cu dizabilități, are și alte posibilități pentru a trăi împlinit sexual, și în plus, acum e rândul altora. Gata, următorul. O femeie povestește că lucrează de mult timp ca prostituată. Vine din Bulgaria și nu a întâlnit niciodată o femeie care să fie forțată la prostituție, lucru pe care Schwarzer nu vrea deloc să îl ia la cunoștință, așa cum nu aude nici toate celelalte intervenții care urmează, ci împachetează și întrerupe foarte repede discuția, care în acel moment al serii ar fi putut fi numită, poate, aproximativ așa.
Mai târziu, aproximativ douăzeci de oameni, majoritatea femei, merg pe străzile din Schöneberg în căutarea unui bar. Mulți dintre ei se numesc lucrători sexuali și sunt destul de supărați. Una dintre ele se numește Paulita Pappel și vorbește atât de repede, inteligent și energic, încât îți dorești să fi stat pe podium și să fi discutat. Ea este femeia care și-a arătat posteriorul mai devreme. Mama ei este o feministă de tip Alice Schwarzer, Paulita vine din Spania și are 25 de ani. Tocmai își termină studiile de literatură. „Când aveam 17 ani, și eu gândeam așa! Eram împotriva prostituției. Acum îmi câștig banii ca prostituată și joc în porno. Lucrez patru zile și pot trăi din asta trei luni. Este super! A trebuit să merg pe scenă mai devreme și să îmi arăt fundul pentru că discuția este atât de proastă și unilaterală. Prostituția nu este problema. Problema este sexismul, rasismul și sărăcia! Despre asta trebuie vorbit!”
O altă tânără femeie, despre care te gândești că sigur are bețișoare parfumate și figurine indiene acasă, povestește: „Mai degrabă îi masez unui bărbat penisul cu dăruire, decât să stau la casă.” Să stai la casă, să faci curățenie, să le vinzi oamenilor tot felul de prostii, la Douglas sau ceva de genul, să ții în funcțiune în cel mai stupid mod această roată capitalistă mizerabilă și inumană - nu este și asta total dăunător pentru cap? Face cineva asta cu adevărat voluntar? Și nu este aceasta o întrebare absolut admisibilă, dacă separăm prostituția forțată, traficul de persoane și prostituția?
Un terapeut sexual, care lucrează și cu masaje sexuale, relatează în cârciumă despre mulții săi clienți de succes cu carieră, total de treabă, dar dărâmați. El îi sfătuiește uneori să meargă la bordel. Să funcționezi mereu, sex peste tot în permanență, pe care acasă de cele mai multe ori nu îl primești, asta frustrează enorm. Societatea noastră este ca o oală sub presiune, iar lucrătoarele sexuale sunt supapa. Poate, nu, sigur, Alice Schwarzer ar trebui, dacă nu ar fi Alice Schwarzer, să ceară abolirea acestei societăți.
Atunci există două posibilități. Fie bărbații nu ajung în principiu în situații de constrângere existențială, ceea ce este de fapt incredibil, fie femeile își rezolvă situațiile de constrângere altfel decât bărbații. Dacă femeile rezolvă asta altfel, atunci există iarăși două posibilități. Fie bărbații ajung atunci în situații la fel de reprobabile ca femeile care se prostituează din această constrângere. De ce nu există atunci nicio discuție publică despre situațiile reprobabile ale bărbaților? Sau bărbații acceptă aceste situații sau le rezolvă într-un mod ireproșabil moral. Interesant este că fiecare situație posibilă tocmai descrisă înseamnă că multe femei afectate, în final, nu reușesc o soluție emancipată a unor astfel de situații de constrângere. Asta ar vorbi puțin în favoarea emancipării femeilor însele. Prin aceasta, dragile feministe le refuză femeilor aflate în situații de urgență o soluție rezonabilă a problemelor lor. Nu se poate totuși ca pentru un număr nu nesemnificativ de femei în situații de constrângere aceasta să reprezinte o soluție foarte simplă a problemelor lor și, prin urmare, să fie dorită, deoarece toate celelalte soluții nu sunt atât de simple?
**************************************************************************************
Despre sex contra plată
Publicat de Harald Martenstein pe 28 noiembrie 2013 în „Die Zeit”
Aș dori să descriu cum mi-am format o opinie despre o problemă politică controversată, în privința căreia la început am fost nesigur. Este vorba despre interzicerea prostituției. Alice Schwarzer și alții cer de săptămâni întregi să fie interzis ca oamenii să plătească bani pentru sex. Atunci m-am gândit din ce motive au oamenii sex unii cu alții sau se culcă unii cu alții sau oricum s-ar numi asta. De ce fac oamenii asta? Sunt, lăsând la o parte prostituția, întotdeauna motive mai presus de orice îndoială morală? Și, dacă nu: ce din toate acestea ar trebui să rămână permis și ce ar trebui interzis? Oamenii au sex pentru că au o relație sau o căsnicie și se consideră atrași atât fizic, cât și prin caracter. Oamenii au sex pentru că sunt obișnuiți cu asta de ani de zile, deși atracția dintre ei a scăzut puternic. Oamenii au sex pentru că consideră cealaltă persoană atrasă fizic, nu se gândesc la o relație mai profundă. Oamenii au sex pentru că sunt sub influența alcoolului sau a drogurilor și capacitatea lor de judecată este redusă. Oamenii au sex pentru că speră la avantaje profesionale, de exemplu cu superiorii. Oamenii au sex pentru că cealaltă persoană este bogată și le promite o viață luxoasă. Oamenii au sex pentru că cealaltă persoană este celebră sau puternică. Oamenii au sex pentru că în acel moment au pur și simplu chef de asta. Oamenii au sex din teama de a fi singuri, pentru a se răzbuna pe partenerul lor pentru aventura acestuia, pentru a face ceva pentru imaginea lor, din milă, din recunoștință, dintr-o toană care a doua zi li se pare misterioasă, pentru că caută diversitate, din curiozitate, din plictiseală, pentru că cineva le dă bani pentru asta, pentru că plătesc bani pentru asta, pentru că sunt îndrăgostiți sau pentru că s-au lăsat convinși prin lingușiri. Toate acestea există fără îndoială, și încă vreo mie de alte motive, atât la bărbați, cât și la femei. Unele motive mi se par bune, altele nu. Dar la gândul că statul ar trebui să decidă din ce motive ar trebui să fie permis sexul, și anume cel voluntar între adulți, și din ce motive nu, mă ia amețeala. Apoi m-am gândit la profesii. Alice Schwarzer spune că sexul este o profesie umilitoare. Există oameni care schimbă scutecele bătrânilor și le spală organele genitale, alții sunt proctologi și scormonesc în anus, alții se ocupă de cadavre sau masează picioarele străinilor. Toate acestea sunt necesare, dar foarte intime, nu oricine vrea să facă asta. Decizia dacă cineva consideră o activitate umilitoare sau prea scârboasă trebuie lăsată probabil la latitudinea oamenilor înșiși. Și sexul, în general, oricum nu mi se pare murdar sau scârbos. Fără sex nu aș exista deloc, ca să nu mai vorbim de Alice Schwarzer. Cred, de altfel, că dacă ar trebui să aleg, aș fi mult mai bucuros prostituat decât spălător de cadavre sau proctolog. Dacă însă aș fi singur și nu aș găsi pe nimeni care să vrea să o facă cu mine, poate pentru că sunt prea urât, miros foarte urât sau am o boală, atunci probabil aș plăti și eu bani pentru asta. Cred că dorința de sexualitate nu este o dorință criminală, atât la bărbați, cât și la femei. Acum, doamnă Schwarzer, aveți voie să mă arestați.
Sursa: http://www.zeit.de/2013/49/harald-martenstein-prostitution
**************************************************************************************
Totul Alice sau ce?
Publicat pe 6 decembrie 2013 de Antje Sievers în „Die Welt”
Pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 2006, în Germania erau așteptate 40.000 de prostituate venite din afară. Cine știa deja atunci că nu putea fi vorba decât despre 40.000 de prostituate forțate era Alice Schwarzer. De atunci a mai învățat. Astăzi știe mai bine: nu toate, doar 95 la sută dintre prostituate și-ar face jobul fără plăcere, a anunțat ea recent. Acestora (și celorlalte cinci procente la pachet) ar trebui să le fie cruțată pe viitor soarta neiubită. Cea mai nouă campanie a lui Alice Schwarzer vizează abolirea celei mai vechi profesii din lume. De unde are „icoana mișcării femeilor” cifrele? Asta rămâne secretul procesului de găsire a adevărului de tip Schwarzer și, în esență, este și indiferent. Deoarece pentru ea nu este vorba despre traficul de persoane respingător, în care există clar victime care trebuie protejate și făptași care trebuie pedepsiți. Este vorba despre viziunea ei despre lume, îngrijită cu grijă, conform căreia bărbații sunt porci și femeile sunt victime.
Împotriva acestui lucru există acum un strigăt de un tip special: femeile organizate în Asociația profesională a serviciilor erotice și sexuale protestează împotriva anexării lor de către feminista de profesie Schwarzer. Ele consideră campania acesteia un act de tutelă. „Nu poți ajuta oamenii împotriva voinței lor”, spune purtătoarea de cuvânt a asociației, Undine de Rivière. Deoarece profesionistele nu se văd ca victime. Bărbații care plătesc (trebuie să plătească) pentru servicii sexuale nu exercită, de regulă, nicio putere.
Se poate ca unii dintre ei să fie porci – bibiți porci, cam ca acei clienți „care plătesc o dată, vor de zece ori și apoi pot de două ori” (de Rivière despre clienții de tip flatrate). Dar o înțelegere liberă între doi adulți despre un serviciu nu este o oprimare a femeii – decât dacă cineva susține opinia că femeile sunt identice cu corpul și sexul lor. În culturile paternaliste se vede așa, motiv pentru care femeile sunt forțate să poarte vălul integral. Unii par să creadă că și pe aici ar fi o idee bună.
Noua campanie este ceea ce au fost întotdeauna campaniile lui Schwarzer: auto-punere în scenă. Faptul că ea ar fi o icoană a mișcării femeilor se bazează pe o neînțelegere. De fapt, ea este cel mai bun prieten al bărbaților. Lor, viziunea despre lume a feministei supreme le-a făcut inițial un serviciu neprețuit: au voie să privească femeile ca pe niște biete ființe neajutorate, ca pe niște victime care trebuie susținute și protejate constant. Actele de reparație, în mare parte pur simbolice, sunt un preț mic pentru prietenul experimentat al femeilor, iar vorbirea conformă cu genul doare doar o minoritate infimă, care suferă de pe urma mutilării limbii în spațiul public.
În această imagine a femeii nu este loc pentru concurente care trebuie respectate. Sau pentru adversare de care ar trebui să te temi. Căci o femeie poate fi înfricoșătoare când profită de bonusul de victimă și întoarce foaia. Cine acuză un bărbat de sexism sau viol este între timp într-o poziție de putere imbatabilă: așa se pot ruina existențe.
Feminismul lui Schwarzer, conform căruia toți bărbații sunt potențiali violatori, este disprețuitor la adresa bărbaților, cu siguranță. Dar ea are, așa cum spune biografa ei Bascha Mika, „mai ales o problemă pe lume: femeile. În aproape toate conflictele și certurile pe care le-a dus, femeile au fost de partea opusă. Cu bărbații s-a certat personal aproape niciodată.”
Într-adevăr. Cu femeile care îi refuză supunerea, ea este nemiloasă. Acelea sunt „feministe de wellness”, care se interesează doar „de carieră și bărbați”. Altele, pe de altă parte, dacă o critică, sunt unelte care „le cântă în strună băieților” și își practică propria „târfire”.
Faptul că femeile se apără rar împotriva unor astfel de aroganțe ale „icoanei” auto-proclamate nu se datorează doar lipsei de curaj, ci și lipsei de masochism: contraatacurile lui Schwarzer obișnuiesc să fie mereu sexiste și să țintească mereu sub centură. Cine o contrazice, susține ea, acționează denunțător și este o agentă a răului, comandată și plătită de bărbați.
Faptul că și Alice Schwarzer este plătită de bărbați nu este însă o problemă, ea fiind atât de neîndoielnic de partea binelui. Existența ei confortabilă în Bayenturm din Köln, unde veghează asupra liniei revistei „Emma” și asupra unei „arhive a femeilor” care atrage anual mai puțin de 300 de vizitatori, o datorează bărbaților, printre care mecena Jan-Philipp Reemtsma, care a susținut-o cu sume de milioane. Tot unul care a confundat mișcarea femeilor cu Alice Schwarzer.
Abia o femeie, prim-ministrul Hannelore Kraft, a avut curajul să taie radical subvenția landului pentru un proiect privat de un interes public destul de redus. Faptul că tocmai Kristina Schröder, ministrul familiei, a ajutat apoi cu fonduri federale este un caz special de masochism feminin. Schröder a fost atacată odată de Alice Schwarzer într-o scrisoare deschisă ca fiind un „caz fără speranță. Pur și simplu nepotrivită”. S-ar potrivi cel mult ca „purtătoare de cuvânt a noilor, vechilor, atât de mediaticelor alianțe masculine conservatoare de dreapta și a simpatizanților lor”.
Dar tocmai aceia și-au făcut de mult pacea cu Alice Schwarzer. O scandalagioaică ce își ține semenele la respect este categoric mai ușor de gestionat decât femeile adulte care nu vor să fie victime. Și asta răspunde deja la întrebarea de ce Alice Schwarzer este „mai mare decât feminismul din Germania”. Acest compliment extrem de cu două tăișuri al lui Harald Schmidt spune mai ales un lucru: că „icoana feminismului” a reușit să țină mișcarea femeilor la un nivel scăzut.
Faptul că tocmai „prestatoarele” branșei orizontale refuză bonusul de victimă care le este oferit este adevărată măreție. Altele se simt deja victime ale sexismului la replici masculine stângace. Ce învățăm din asta? În Germania, feminismul a devenit o zonă feminină cu probleme, care se dorește a fi netezită prin acte de vorbire simbolice. Cu realitatea, toate acestea nu au nicio legătură. Cel mult cu Alice Schwarzer.
Sursa: https://www.welt.de/print/die_welt/debatte/article122616641/Alles-Alice-oder-was.html
Ultima actualizare pe